Războiul din Ucraina ne-a marcat pe toți într-un fel sau altul. Fiecare din noi s-a străduit să ajute cum și unde poate. Am fost martori la o mobilizare exemplară a societății civile, mai ales la punctele de frontieră (PTF). Am rugat-o pe Mădălina Tămaș să ne împărtășească din experiența ei directă de la graniță din ultimele luni. Mădă face parte din Coaliția Organizațiilor Neguvernamentale MM - structură informală înființată în februarie 2022, care reunește în prezent 18 asociații, fundații și federații. Iată ce ne-a spus:
Mai bine de 50 de zile au trecut de când realitatea ne-a fost zdruncinată. Conceptul de pace a căpătat un alt înțeles. Am aflat atunci cât poate fi de fragilă, dar și că pierderea ei se măsoară în vieți omenești.
Fără să avem răgaz de planificare, pe 24 februarie mulți dintre noi ne-am pus viața pe pauză și ne-am orientat eforturile înspre gestionarea acestei crize. Oamenii treceau granița cu România, iar noi nu aveam timp de pierdut. Mie mi-a fost clar ce aveam de făcut, astfel că decizia de a mă implica direct la PTF (punctul de trecere a frontierei) Sighet a venit firesc. Am fost acolo din ziua 2, când anxietatea și confuzia erau mai mari ca noi.
Câteva zile la rând am funcționat în sistem de avarie. Apărea o problemă, o rezolvam, fără să înțelegem prea bine situația în totalitatea ei. Pe niciunul dintre noi acest război nu ne-a găsit pregătiți. Autorități locale, organizații sau companii care lucrau pentru prima oară împreună. Complexitatea situației ne-a adus împreună, iar la nivelul județului s-a format un grup informal de acțiune, Coaliția Organizațiilor Neguvernamentale din Maramureș, care activează alături de autoritățile locale. Procesul n-a fost simplu și nici ușor.
Au fost momente de frustrare, neînțelegeri, întâlniri de reorganizare, au apărut conflicte, am aplanat conflicte și la finalul zilei fiecare dintre noi își înțelegea mai bine misiunea. Eu simt că cele 3 săptămâni petrecute la PTF Sighet mi-au arătat cine și cum sunt eu cu adevărat. Mi-am recunoscut frici despre care nici nu știam. Mi-am testat reziliența. Îmi luam energie și curaj din întâlnirile pe care le trăiam. Am construit relații, am fost vulnerabilă și cred că asta m-a crescut.
Acolo, la PTF Sighet, s-a format o comunitate. Aceea a oamenilor ce vor să ajute. Fiecare voia să fie implicat și să ofere sprijin. Oamenii se înregistrau online ca voluntari, alegându-și o categorie de activități care îi interesează, fiind apoi preluați de acolo pentru discuția de inducție. Finalul lunii februarie ne-a reclădit sentimentul de apartenență la comunitate. Au fost tineri liceeni, oameni cu joburi, seniori și toți voiau să participe la această misiune: primirea și asigurarea serviciilor de sprijin pentru oamenii ce vin din Ucraina. Școlile au organizat activități de strângere de donații, companiile și-au delegat angajați pentru a face voluntariat și biserica a asigurat servicii de cazare și transport. Diversitatea voluntarilor a fost un atu, dar și o provocare. Exista nevoia constantă de adaptare a activității la nivelul de experiență al voluntarilor.
Înțelegând dimensiunea acțiunilor, voluntarii erau alocați unei acțiuni și, ținând cont de tipologia activității, participau la un scurt instructaj: putea fi telefonic, pentru cei de la centrul de gestionare a donațiilor, sau chiar cu desfășurare on-site pentru cei care asigurau permanența la PTF Sighet.
Provocarea pentru noi a fost să explicăm că bunele noastre intenții pot face uneori mai mult rău decât bine. Așa am început să ne organizăm eforturile. Să lucrăm pe ture, să împărțim responsabilități și să punem siguranța pe primul loc. Cei ce fugeau din calea războiului aveau nevoie de informații clare, sprijin unitar și fără plase aruncate în brațe la intrarea în țară.
Când numărul oamenilor a început să crească, la fel s-a întâmplat și cu măsurile noastre de siguranță. Am devenit mai prudenți, am creat proceduri de înregistrare și am început să spunem „nu acum”. Implicarea voluntarilor într-o astfel de acțiune nu-i de ici, de colo, pentru mai bine de o lună, nevoia zilnică era între 60 – 80 persoane. Legislația nu ne-a ajutat foarte mult în acest sens, voluntariatul în situații de criză nu este prea clar definit, iar instrumentele de lucru existente sunt puține. În managementul voluntarilor am ținut cont de asigurarea unui coordonator de voluntari și de asigurarea pregătirii acestora pentru activitate. Mai mult, persoanele care nu făceau deja parte din comunitatea de voluntari ai unei organizații erau contractați, ceea ce am observat noi, creștea implicarea lor, dar și gradul de siguranță.
Nu-i ușor să-i spui unui om „nu avem nevoie de sprijinul tău”, dar atunci când vrei să ajuți, fără să sincronizezi asta cu efortul comunității, se formează haos. Nu-i ușor să aduci la aceeași masă organizații mici, cu organizații internaționale și să cristalizezi un plan comun. Nu-i ușor să asiști la apariția unor eroi, când știi că inițiativele comunitare puse laolaltă dau roade. Nu-i ușor să construiești un mecanism funcțional într-o situație de război.
Chiar și așa, astăzi lucrurile funcționează la PTF Sighet. Eforturile sunt aliniate, membrii comunității au inițiative complementare și refugiații din Ucraina sunt primiți în siguranță. Acum provocarea s-a schimbat, lucrăm la crearea sistemului de sprijin pe termen lung pentru aceia care își doresc să rămână în județ.
Cu siguranță perioada aceasta ne-a făcut mai atenți la cei din jur, dar nu știu dacă ne-a făcut mai buni. Ne-a adus împreună, dar nu știu dacă vom rămâne așa. Am strâns donații, dar nu știu dacă am învățat că tot ce oferim trebuie să fie potrivit cauzei, curat și util. Am făcut voluntariat, dar nu știu dacă am devenit cetățeni mai activi. Milităm pentru pace, dar nu știu dacă ne vom prezenta la vot. Trăim un război, dar nu știu dacă ne vom alege liderii cu mai mare atenție.
